Chipul tainuit în basmele populare europene

Abstract

According to the Aarne-Thompson classification, the fairy tales that present the marriage between an earthling and an enchanting creature, forced to bear an animal skin is illustrated by numerous types: The Girl Transformed into an Animal 401, The Animal Bride or the Mouse Bride 402, Jorind and Joringel 405, The Flower Girl 407, The Three Lemons 408, Cupid and Psyche 425A, Beauty and the Beast 425C, The Bird Husband 425N, Prince Donkey 430, The Bird Lover 432, The Frog King 440, In Enchanted Skin 441. The concealed face is a literary motif widely spread in the European folklore and it follows a distinctive epic thread: the marriage to a supernatural being brings about the interdiction of revealing its true nature to the others, apart from the wife/husband. The secret must be kept until the spell is over, but it is always unveiled beforehand. Therefore, the spell is instantly cast away or the guilty one leaves in search of his/hers supernatural companion. The initiatic journey that follows tests the earthling's marital fidelity. The happy end brings the release from the spell and the preservation of the human form. Lazar Saineanu's work The Romanian Fairy Tales typologizes the Romanian folklore and dedicates a chapter to The Leaving Cycle or the Animal Companion. The researcher analyzes three fundamental types: Cupid and Psyche, Melusina and Neraida. The first category of fairy tales corresponds to the AT 425A and AT 441 types and presents the animal husband (pig, snake, donkey, bear). The fairy or animal bride appears in the other two categories, Melusina and Neraida, that include the other types according to the Finnish classification. In Neraida, an adjacent motif is to be found: the enchanted gown of the fairy stolen by a lad. Deprived of her magic powers, she is forced to wed the lad. She remains in his world until she cunningly gets her clothes back and flies away to the other world. The husband's jourrney that follows illustrates The Quest for a Lost Bride AT 400.

Headnote

Key-words: concealed face, enchanted skin, hybris, fire, journey

Forma a discursului despre lume, basmul fantastic popular reflecta reprezentari arhaice ale riturilor de trecere ce marcau odinioara accederea la un statut ontologic superior. Dinamica mentalitatilor presupune fenomenul de "înnoire a înt elesului ritului de ca tre basm" (Propp 1973: 13) s i atribuie motiva t ii diferite gesturilor magice stravechi. Vesmântul animalier din basmele fantastice europene îsi afla astfel explicatia genetica prin comparatie cu ritualul initierii, desemnat de V. I. Propp "cel mai vechi fundament al basmului" (1973: 366). Încadrarea în uniunea gentilica a barbatilor era conditionata de un ceremonial în care domina "reprezentarea mimetica a mortii si a învierii neofitului ca un om nou" (Propp 1973: 455). Masca zoomorfa asumata în timpul ritualului era o forma a "consubstantialitatii dintre neofit si animalul totemic" (Propp 1973: 256) vazut ca initiator. Ritul arhaic cunoaste o prelucrare artistica accentuata în folclorul european unde chipul de împrumut este întotdeauna asumat fortat si resimtit ca un blestem.

Exogamia, ca forma de casatorie predilecta în povestile mito-fantastice, implica tabuuri stravechi în relatiile cu strainii, tabuuri sublimate în reticenta de a se nunti cu faptura straina, ce are chip animalier. Împartirea cutumiara arhaica a rolurilor de initiat-initiator conduce în basm la o restrângere a sferei personajelor ce pot savârsi gestul magic. Acesti "echivalenti morfologici" (Propp 1973: 183) înruditi sub raport functional includ, aproape întotdeauna, membri ai familiei în care neofitul se încadreaza prin casatorie.

Interdictiile multiple cu rol apotropaic ce îngradeau viata primitivului impuneau conducatorilor1 si fetelor aflate la pubertate2 separarea de restul comunitatii. În basme, chipul tainuit al logodnicului/logodnicei este o forma a izolarii ce precede încadrarea în familia împarateasca, iar arderea pielii reflecta o complexa viziune magica despre lume. Riturile agricole arhaice atesta înfatisarea animaliera ca forma de transfer a raului asupra oamenilor folositi drept tapi ispasitori3. Legea similitudinii motiveaza arderea pielii, efigie a vrajitoarei ce este astfel îndepartata din comunitate si nu mai poate influenta destinul victimei sale.

Interdictiile legate de revelarea chipului se regasesc în ritualul nuptial arhaic la mai multe nivele: mirii trebuiau sa-si ascunda fetele, iar la unele popoare în noaptea nuntii se achita pretul chipului4. Tabuul privirii, una din interdictiile impuse conducatorilor5, atribuie în basm celui fermecat statutul de persoana sacra, al carui suflet este protejat de masca zoomorfa. Natura adevarata a celui vrajit nu poate fi descoperita în absenta iubirii: în basmele fantastice europene, înfatisarea de împrumut este îndepartata definitiv doar dupa testarea atasamentului marital.

Obiceiurile matrimoniale stravechi sunt resimtite în basmul fantastic ca obstacole maritale si îndepartate prin actiunea purificatoare a focului ceremonial. Coincidenta dintre basm si rit6 pastreaza statutul celui ce îndeplineste gestul magic: cel mai adesea, focul este aprins în noaptea nuntii de ultimul casatorit din familie (sotul/sotia fapturii supranaturale). Arderea învelisului dezgustator "înlatura piedicile pe care farmecele vrajitoarelor le ridica în calea unirii dintre barbat si femeie" (Frazer 1980 V: 60) si atrage fertilitatea7: sotia însarcinata naste la finalul calatoriei de ispasire, dupa ce casatoria este reînnodata.

Motivul chipului ascuns este legat de doua functii pereche identificate de V.I. Propp: interdictia (II) si încalcarea (III) (1970: 34). Procedeele de modificare a sensului atribuit riturilor stravechi confera functiei III "o dubla semnificatie morfologica" (Propp 1970: 70). Greseala eroului ca "element narativ de baza al discursului fantastic" (Vrabie 1975: 101) determina intriga si trecerea actiunii la un nivel superior ce urmareste initierea eroului. Dezvaluirea adevaratului chip atrage în majoritatea basmelor pedeapsa, dovada a unor reminescente puternice ale mentalitatii arhaice punitiva fata de orice încalcare a unui tabu. Forma extrema a sanctiunii este convertita în basme într-o calatorie cu rol de jertfa expiatoare în lumea de dincolo cu scopul de a-si regasi sotul/sotia pierdut/a. Alte basme atesta inconsecventa gândirii populare: îndepartarea învelisului blestemat anuleaza instantaneu vraja si determina deznodamântul.

Conform clasificarii Aarne-Thompson, basmele fantastice europene ce valorifica însotirea celui de dincolo cu o faptura lumeasca se încadreaza în tipurile 400-459 din ciclul Rudele supranaturale sau vrajite. În cadrul acestei înregistrari cifrice, motivul chipului ascuns al barbatului se regaseste în AT 425 În cautarea sotului pierdut, cu subtipurile AT 425A Amor si Psyche, AT 425C Frumoasa si Bestia, AT 425N Sotul pasare, AT 430 Printul magar, AT 432 Printul pasare, AT 440 Regele broasca, AT 441 Pielea fermecata. Sotia cu chip supranatural determina materia epica în patru tipuri de basme: AT 401 Fata transformata în animal, AT 402 Mireasa animal, AT 407 Fata floare, AT 408 Cele trei lamâi.

Semnificativa pentru tipologizarea folclorului românesc este valoroasa lucrare a lui Laza r Sa ineanu, Basmele române , ce consacr a un amplu capitol povestilor mitico-fantastice din Ciclul parasirilor sau om-animal. Cercetatorul include tipurile din clasificarea scolii finlandeze în trei categorii fundamentale care dezvolta motivul abandonarii: Amor si Psyche, Melusina si Neraida. Primul tip universal face referire la un episod din romanul scriitorului antic Apuleius, Metamorfoze (sau Magarul de aur) si ilustreaza natura proteica a sotului vrajit. Conform clasificarii lui Lazar Saineanu, transformarea femeii în zâna sau animal apare în povestile din categoriile Melusina si Neraida. Ca motiv suplimentar, în basmele fantastice reunite sub denumirea Neraida, se întâlneste episodul cu furtul straielor fermecate ale zânei de catre un flacau. Redobândirea vesmintelor echivaleaza cu retragerea perechii sacre în spatiul de dincolo si declanseaza episodul cautarii sotiei pierdute (AT 400).

Basmul Fat-Frumos si fata negustorului cules de Petre Ispirescu ilustreaza primul tip universal mentionat de Lazar Saineanu, AT 425A Amor si Psyche în clasificarea scolii finlandeze. Casatoria ce survine în urma vânzarii anticipate este o forma a "logodnei de jertfa" (Propp 1973: 325) savârsite de popoarele arhaice. Fecioara nimereste într-o ambianta legata de complexul initierii si pastreaza doar în vis amintirea sotului nocturn. V. I. Propp mentioneaza ca în basmele de tipul Amor si Psyche, disparitia logodnicului în zorii zilei este "corelata cu motivul casei [mari] care ramâne pustie peste zi" (1973: 45). Consacrarea nuptiala a fetei determina încheierea unei casatorii temporare, întrerupta brusc de sotia ce lumineaza chipul perechii fermecate. Tabuul privirii implica superstitii legate de deochi si functioneaza în sens dublu (Fat-Frumos nu trebuie sa fie vazut si nici sa-si vada sotia pamânteana). Existenta sotului supranatural este înconjurata de secrete si tabuuri pentru ca el apartine structural lumii de dincolo, iar încalcarea interdictiei (functia III) echivaleaza cu prejudicierea (functia VIII). Legea substituirii atribuie în acest basm sotului calatoria expiatoare si încadreaza partea a doua a basmului în AT 400 În cautarea sotiei. Reunirea celor doi soti în final echivaleaza cu reînnodarea casatoriei ce devine una definitiva.

Tipul AT 425C Frumoasa si bestia, a carui prima varianta este publicata de Jeanne-Marie de Beaumont în 1756, este ilustrat de numeroase variante în care sotul vrajit dobândeste înfatisari zoomorfe diverse: sarpe în folclorul rus (Tareviciul fermecat) si în cel grec (Printul sarpe), cal în basmul danez Frumoasa si Calul, câine sau urs în basmele populare din Anglia (Câinele cu dinti mici), Germania (Nuiaua fermecata) si Elvetia (Printul urs). Basmul-tip valorifica puterea tamaduitoare a dragostei, ca leac împotriva blestemului, iar majoritatea versiunilor ulterioare respecta acelasi fir epic. Situatia initiala include motivul vânzarii anticipate prin care mezina primeste obiectul magic dorit, cel mai adesea, o floare, simbol al legamântului marital. Fata merge sa locuiasca în palatul unei fapturi cu înfatisare înspaimântatoare, dar refuza sa-si asume statutul de sotie. Logodnicul animal îsi revela chipul uman în spatiul oniric, dar pamânteanca este incapabila sa-l recunoasca. A visa echivaleaza cu a dobândi putere magica ce o intensifica pe cea atribuita prin nastere8. Episodul cautarii sotului pierdut se converteste aici în calatoria pe care o face fata acasa de unde se întoarce pentru a-si marturisi dragostea si a încheia casatoria.

Alexander Atanasiev include în culegerea sa de povesti rusesti basmul Pana lui Finist Soimanul, varianta a tipului AT 432 Printul pasare. Motivul vânzarii anticipate functioneaza acum în sens invers: mezina unui negustor obtine o pana a lui Finist cu ajutorul careia îl invoca noaptea. Aruncarea penei pe podea înlocuieste arderea firelor de par ca "modalitate magica de atragere a spiritului obligat sa se înfatiseze dinaintea celui care îl invoca" (Propp 1973: 218). Functia cu numarul III din tipologia lui V. I. Propp, încalcarea, se realizeaza aici într-o forma atenuata: fata dobândeste, cu ajutorul aceleiasi unelte nazdravane, vesminte si podoabe, iar într-o zi uita în par o agrafa de aur.

Ca urmare a interventiei raufacatorului, prejudicierea cunoaste în acest basm o forma violenta: cele doua surori ale fetei înfig în cercevele cutite si ace ce provoaca vatamarea soimului. Eroul are putere de transubstantiere sporita: se transforma în porumbel ca sa nu se lipeasca farmecele de el si se refugiaza în tarâmul celalalt, ceea ce determina drumul chinuitor al sotiei.

Un alt basm rusesc, Marea Morevna, ilustreaza cazul rar al însotirii cu animale magice care îsi pastreaza înfatisarea: un soim, un vultur si un corb se casatoresc cu trei surori înaintea carora îsi dezvaluie natura umana. Triplicarea chipului ascuns încadreaza prima parte a basmului în tipul AT 552 Animalelecumnati. În virtutea legaturilor de familie, cele trei personaje însotesc manifestarea functiei XI (plecarea eroului de acasa): devin donatori si apoi ajutoare nazdravane datorita carora eroul îsi recapata sotia furata de zmeu.

Fratii Grimm includ în colectia lor de povesti textul Magarusul (AT 430) ce ilustreaza una dintre caracteristicile basmului fantastic: atribuirea de actiuni identice oamenilor, obiectelor si animalelor. Petitorul cu chip animalier se comporta ca un om, doreste aceleasi lucruri si, în ciuda reticentei initiale, este tratat ca un om si acceptat ca mire al fetei de împarat. Noaptea nuntii aduce renuntarea temporara la deghizare. Încadrarea în uniunea gentilica a sotiei este facilitata aici de socrul ce porunceste sa fie arsa pielea si "sta el însusi lânga foc pâna când pielea se transforma în cenusa" (Grimm 2007: 432).

Tipul AT 440 Regele broasca ilustrat în spatiul european de numeroase variante motiveaza însotirea cu fiinta vrajita ca o consecinta a vânzarii anticipate la care fecioara consimte pentru a-si recupera un obiect pierdut (varianta germana Regele-broasca sau Heinrich cel cu inima ferecata). În varianta ungureasca (Broasca fermecata), eroina promite sa doarma alaturi de logodnicul animal în schimbul permisiunii de a lua apa din fântâna în care locuieste broasca. Acelasi leac împotriva blestemului apare în variantele englezesti: Fecioara si broasca si Fata vitrega a regelui si broasca. În celelalte versiuni studiate, vraja este îndepartata prin gesturi violente în noaptea nuntii: în basmul german, mezina cuprinsa de dezgust izbeste de perete broasca, în timp ce într-o varianta din Scotia, Regina care a cerut apa vie, sotul supranatural este cel ce solicita decapitarea ca leac împotriva blestemului.

Tipul 441 Pielea fermecata atribuie sotului fermecat înfatisare zoomorfa diversa, de urs, porc, sarpe, arici. Chipul de urs al sotului apare într-o varianta româneasca si într-una germana. Puterea sa apotropaica evidentiata de supestitiile românesti9 nu este atribut al personajului de basm fantastic care nu poate îndeparta singur blestemul. În textul Ursul, fecior de împarat, inclus de Ioan Micu Moldovan în Povesti populare din Transilvania, tânarul damnat sa traiasca în recluziune pentru a r ascumpa ra p acatele parintilor este o f aptur a hibrida , la granit a dintre uman s i animal. Motivul chipului ascuns cunoaste aici o dezvoltare particulara: ursul marturiseste viitorului socru ca mântuirea îi poate fi adusa doar de dragoste, ceea ce determina acceptul fecioarei de a-i deveni sotie.

În basmul german Blana-de-urs atestat de Fratii Grimm, înfatisarea zoomorfa survine treptat în urma unei întelegeri încheiate cu diavolul ce impune interdictia spalarii. "Ca forma de invizibilitate" (Propp 1973: 158) nespalarea, corelata cu tabuul taierii parului, este un element al riturilor de initiere. Vânzarea anticipata cunoaste acum o forma inversata: fata unui om sarac este de acord sa se casatoreasca cu ursul, ca multumire pentru ajutorul acordat parintelui ei. Însotirea este substituita acum de functia înfierarii, forma a solidaritatii dintre cei doi logodnici. Dupa sapte ani, când se împlineste sorocul întelegerii cu diavolul, eroul îsi recapata înfatisarea umana (functia XXIX transfigurarea), iar jumatatile de inel determina recunoasterea sa ulterioara.

Lazar Saineanu analizeaza mai multe variante românesti ce valorifica pe larg imaginea pamânteanului metamorfozat în sarpe. Cercetatorul indica drept basm tip textul Sarpele cules de Dumitru Stancescu (1978: 174) a carui structura epica este reluata partial de celelalte versiuni. Un unchias fara copii adopta un sarpe "cu cap de om" (Saineanu 1978: 174) care vorbeste de-abia la vârsta maturitatii si cere de sotie pe fiica împaratului. Atribuirea trupului de sarpe prin blestem echivaleaza în acest basm cu un câstig în plan magic ce face posibila depasirea probelor impuse de viitorul socru. Casatoria cu o pamânteanca declanseaza procesul de abolire a vrajii malefice: straiul de animal poate fi lepadat noaptea, dar mai trebuie pastrat înca noua ani în spatiul diurn. Încalcarea regulilor puritatii rituale de catre sotie înainte de soroc reflecta superstitii românesti legate de rolul focului în dezvaluirea naturii umane a sarpelui10. Arderea pielii devine punct de înnodare a intrigii si determina calatoria expiatoare în tarâmul de dincolo, iar partea a doua a textului se încadreaza în AT 425 În cautarea sotului pierdut.

Numeroase basme fantastice europene din tipul AT 441 ce prezinta metamorfoza barbatului în porc ilustreaza latura spirituala a acestui simbol animalier11: în folclorul italian (Regele porc), francez (Printul Marcassin), german (Porcul salbatic), românesc (Porcul cel fermecat). În varianta italiana culeasa de Giovanni Francesco Straparola, fiul de împarat nu se poate lepada de chipul animalier cu care s-a nascut decât dupa ce se va fi casatorit de trei ori. Sacrificarea sângeroasa a primelor doua sotii reprezinta o etapa esentiala în procesul de anulare a blestemului ce este rascumparat astfel mai întâi prin sânge, apoi prin dragostea ultimei sotii. Înlaturarea efectiva a vrajii se face printr-un gest simbolic al figurii paterne care sfâsie pielea de porc, apoi cedeaza tronul fiului sau.

Varianta franceza, atestata de Madame d'Aulnoy, include, în plus, dorinta tatalui de a-si izola fiul nascut cu înfatisare de porc. Aici sacrificarea primelor doua mirese apare într-o forma atenuata si supusa explicatiei logice: prima mireasa se sinucide pentru a evita casatoria cu un porc. Sora ei mijlocie încearca în noaptea nuntii sa îl sugrume pe mire pentru a-i razbuna moartea, dar acesta o ucide. A treia fecioara accepta de bunavoie însotirea si, într-o noapte, ascunde pielea sotului sau. Dimineata eroul încearca sa-si îmbrace din nou vesmântul animalier, dar acesta se micsorase si el ramâne definitiv cu chipul de om.

Povestea Porcul cel fermecat, culeasa de Petre Ispirescu, include în situatia initiala primele trei functii ale personajelor identificate de V.I. Propp: absenta tatalui, interdictia de a intra într-o anumita camera a palatului si încalcarea poruncii paterne de catre cele trei fiice. A citi din cartea cu functie magica înseamna a provoca împlinirea destinului: "Pe fata cea mica a acestui împarat are s-o ia de sotie un porc" (Ispirescu 1988: 53). Împaratul percepe natura adevarata a petitorului porc si îsi îndeamna fiica la supunere matrimoniala: "cuvintele si purtarea înteleapta a acestui porc nu este de dobitoc; odata cu capul nu crez eu ca el sa se fi nascut porc. Trebuie sa fie vreo fermecatorie sau alta dracie aici" (Ispirescu 1988: 55). Mireasa silita sa accepte un sot dezagreabil, cu o forma neomeneasca îsi schimba atitudinea când descopera în spatiul nocturn chipul uman al sotului.

Prejudicierea (functia VIII) survine în urma actiunii raufacatorului: o vrajitoare îi ofera tinerei sotii leacuri pentru a neutraliza farmecele ce-i închisesera sotul în pielea de porc, dar acestea produc o intensificare a vrajii. Partea a doua a acestui basm apartine tipului 425 În cautarea sotului pierdut, iar finalul expliciteaza legea echivalentei: "tu ai suferit pentru mine si eu pentru tine" (Ispirescu 1988: 62).

Alte doua variante românesti (Povestea cu Poarca si Arges), culese de Cristea Sandu Timoc, respectiv de Ion Oprisan, urmaresc un fir epic comun: eroul apare pe lume si creste în pielea de porc, vadindu-si natura umana prin darul de a vorbi. La maturitate îsi trimite tatal s-o peteasca pe fata împaratului cu care se însoteste dupa ce îsi dovedeste puterile magice. Nunta încheiata împotriva dorintei fetei silita de tata aduce îndepartarea partiala a blestemului: sotul îsi leapada pielea doar pe perioada noptii. Rolul raufacatorului este atribuit acum mamei la sfatul careia sotia arde pielea de animal, gestul ei fiind o forma de realizare a prejudicierii. Partea a doua a basmelor se încadreaza în tipul AT 425, iar finalul aduce reînnodarea casatoriei.

Metamorfozarea flacaului în porc în variantele românesti reflecta credintele conform carora "unele femei nasc în loc de copil [...] un purcel, care se zice «crasnic» si care începe a tipa si a fugi prin casa" (Nicolau, Mihalache 2012: 80). Înfatisarea zoomorfa este îndepartata prin recursul la rolul purificator al flacarii:

babele dau foc la soba, fac jaratec mult; apoi iau [crasnicul] la goana prin casa, pâna când, neavând alt loc de scapare, tâsneste în soba; se astupa la gura si se arde. Astfel scapa de crasnic (Nicolau, Mihalache 2012:80).

Descântecele de ursit recurg la procedeul substituirii prin folosirea unui anumit material organic:

În sara de ajunul Sf. Vasile, fetele mari pun pe o vatra arsa doua fire de porc ursite, unul cu numele fetei si altul cu al tânarului ce voieste a lua în casatorie; daca firele de par arzând se împreuna, atunci fata va lua în casatorie pe acel tânar, iar altfel, nu (Nicolau, Mihalache 2012: 293).

În alte basme asimilabile tipului international AT 441, apare ariciul ca "travestire tranzitorie a eroului principal" (Bârlea 1976:12). Varianta ruseasca, Printul arici, ilustreaza motivul "logodnicului din padure cu înfatisare zoomorfa" (Propp 1973: 170). Natura umana este revelata în urma unui ceremonial de influenta crestina, pe care logodnica îl îndeplineste la îndemnul preotului. În timpul cununiei, mireasa îsi stropeste de trei ori sotul animal cu apa sfintita, se înteapa într-un ac de al lui si lasa sa picure trei stropi de sânge asupra sotului animal. Consacrarea nuptiala prin sacrificiul sângelui înlocuieste aici calatoria de ispasire a sotiei din tipul AT 425. Varianta ungureasca, Ariciul, negustorul, regele si omul sarac, recurge la triplicarea logodnicelor pe care eroul le obtine prin procedeul vânzarii anticipate. Aceasta versiune contine o inversare a rolurilor: ariciul este ales de mezina împaratului, ceea ce îndeparteaza imediat vraja.

Basmul cules de Fratii Grimm, Hans, ariciul, îmbina elemente din cele doua variante anterioare: înfatisarea animaliera reprezinta împlinirea dorintei tatalui ce vrea un copil cu orice chip. Totusi fiul zoomorf va fi izolat în padure, iar la maturitate îsi obtine sotia prin metoda cunoscuta: un împarat îsi ofera fiica în schimbul indicarii drumului. Socrul mijloceste si de aceasta data încadrarea tânarului în noua orânduire familiala si tot el aduce eliberarea de sub blestem. În noaptea nuntii, împaratul porunceste unor slujitori "sa aprinda un foc mare pentru ca [ariciul], când se va duce la culcare, îsi va lepada pielea cu tepi si o va lasa lânga pat; ei s-o ia, s-o arunce în foc si s-o pazeasca pâna ce flacarile o vor mistui" (Grimm 2007: 311). Dezvaluirea chipului adevarat necesita contributia comunitatii extinse în care se încadreaza eroul: vracii vestiti ai împaratiei îndeparteaza ultimele efecte ale blestemului, iar eroul "se facu alb si frumos ca un print din poveste" (Grimm 2007: 311).

Natura supranaturala a sotiei apare în patru tipuri de basme, conform clasificarii Aarne-Thompson, si în doua categorii universale, Melusina si Neraida, dupa clasificarea lui Lazar Saineanu. În tipul AT 401 Fata transformata într-un animal si AT 402 Mireasa animal, interdictia (functia II) si încalcarea (functia III) intervin în actiune dupa gasirea logodnicei vrajite. Tipul AT 401 este ilustrat de prima parte a basmului german Corbul cules de Fratii Grimm. Fenomenul travestirii cunoaste aici o valorificare particulara, fiind o forma de prejudiciere, o pedeapsa pe care mama o aplica fiicei obraznice. Îndepartarea blestemului este posibila daca timp de trei zile logodnicul ei nu doarme si respecta tabuuri alimentare. Din punct de vedere morfologic, încalcarea interdictiei de a dormi declanseaza intriga si încadreaza partea a doua a basmului în tipul AT 400 În cautarea miresei pierdute.

Tipul AT 402 Mireasa animal atribuie sotiei înfatisarea de broasca în variante precum: Lacul fermecat (Grecia), Printul care s-a casatorit cu o broasca (Italia), Craiasa-broasca si Înteleapta Vasilisa (Rusia). Functia VIIIa, lipsa, se realizeaza în aceste basme ca urmare a interventiei unor "personaje-mediatori" (Propp 1970: 78). Tatal (sau o femeie batrâna în versiunea italiana culeasa de Andrew Lang) îl face pe erou sa simta ca are nevoie de o mireasa. Printii folosesc prastii (în versiunea italiana atestata de Calvino) sau sageti (în variantele rusesti) pentru a-si gasi miresele.Varianta româneasca, Broasca testoasa, înlocuieste sageata slobozita pentru gasirea ursitei cu o nuia - obiect cu virtuti magice care atrage perechea fermecata.

Dupa ce mezinul întâlneste la balta o broasca, subiectul evolueaza diferit în basmele supuse analizei. În textul cules de Petre Ispirescu, juramântul marital rostit de logodnic are valente magice si provoaca anularea instantanee a blestemului: "Broasca se da de trei ori peste cap si devine o zâna gingasa si frumoasa" (Ispirescu 1988: 39). În versiunile rusesti, hybrisul arderii pielii de animal de catre sot o obliga pe eroina sa-si asume un alt chip de împrumut (lebada) si sa se refugieze în tinutul lui Coscei cel fara de moarte. La finalul calatoriei expiatoare, sotul afla sursa raului: invidios pe întelepciunea fiicei sale, tatal o blestemase sa ramâna trei ani sub chip respingator de broasca.

Pentru folclorul românesc, Lazar Saineanu indica drept basm-tip textul Zâna-Zânelor cules de Petre Ispirescu. Sfera actiunilor eroului este determinata de succesiunea acelorasi functii: VIIIa, lipsa miresei, plecarea de acasa în cautarea sagetii indicator (functia XI) ce îl conduce pe flacau într-o padure de unde se întoarce acasa urmat de sase bufnite. Dupa prima noapte, logodnica si cele cinci slujitoare ale ei îsi releva chipul uman. Sotul totusi arde straiele fermecate, din dorinta marturisita ulterior de a-si elibera sotia de blestem, dar cu consecinte imediate drastice: zâna se retrage în tarâmul de dincolo în chip de porumbel. Arderea pielii creeaza deci "o complicatie, devine un nou punct de înnodare a intrigii ce declanseaza doua actiuni consecutive: disparitia zânei si cautarea ei de catre erou" (Propp 1973: 173). Valoarea compensatoare a calatoriei barbatului este subliniata în final de sotia regasita: "Asa am fost noi ursiti sa patimim" (Ispirescu 1988: 202).

Alte trei tipuri de povesti mito-fantastice care atribuie logodnicii chip animal sau vegetal sunt ilustrate de câte o varianta. În basmul german Jorinde si Joringel AT 405, vrajitoarea care transforma în privighetori fetele ratacite în padure îndeplineste rolul functional al raufacatorului. Joringel afla remediul pe cale onirica si îsi elibereaza logodnica de vraja cu ajutorul unei flori rosii. Tipul AT 407 Fata floare apare în Poveste-ghicitoare, text cules de Fratii Grimm. Trei femei sunt prefacute în flori de câmp identice, dar una dintre ele poate petrece noaptea în casa. Aceasta îsi îndeamna sotul sa îndeparteze blestemul: "- Daca vii [...] în timpul diminetii sa ma rupi, voi fi salvata si voi ramâne tot timpul cu tine" (Grimm 2007: 456). Barbatul culege floarea fara roua si astfel mentine definitiv forma umana a sotiei sale. În tipul 408 Cele trei lamâi, ilustrat de un basm italian prelucrat de Giambattista Basile, logodnica parcurge înainte de încheierea casatoriei o dubla metamorfoza: de pasare si lamâie. Arderea vesmântului animal este înlocuita aici de incendierea raufacatorului, gest ce echivaleaza cu izgonirea raului din comunitate.

Al treilea tip universal, Neraida, inclus de Lazar Saineanu în Ciclul parasirilor sau om-animal dezvolta în plus fata de a doua categorie motivul straielor fermecate ale zânei ca unealta nazdravana (functia XIV). Variantele acestui tip se gasesc în folclorul suedez (Fecioara lebada) si german (Cele trei lebede), iar Joseph Jacobs reconstruieste din surse europene diverse basmul Fecioarele lebede. Variantele urmaresc, de obicei, acelasi fir epic: lipsita de atributele sale magice, zâna ramâne temporar prizoniera în spatiul profan pâna ce îsi redobândeste straiele prin viclenie. Plecarea sotiei fermecate marcheaza uneori deznodamântul (în varianta suedeza sotul moare de tristete), dar în alte basme este punctul de înnodare al intrigii (în varianta germana cei doi tineri se reunesc dupa ce sotul depaseste canonul tacerii).

Moses Gaster include în colectia sa Rumanian Bird and Beast Stories, publicata în 1915, povestea Fecioara lebada si regele. Metamorfoza este triplicata aici ca urmare a interventiei raufacatorului ce tulbura armonia familiei regale. Cele trei chipuri (animal, uman si vegetal) sunt tot atâtea modalitati de a contracara actiunile raufacatorului: viclesugul (functia VI) si prejudicierea (functia VIII). În aceasta versiune, eroina renunta de bunavoie la puterile ei dupa calatoria în tarâmul de dincolo unde îsi ia ramas bun de la familia sa.

Analiza motivului literar al chipului ascuns în basmele fantastice europene se dovedeste un proces de "arheologie culturala" (Oisteanu 2004: 364) ce pune în evidenta constante, dar si modificari operate la nivelul mentalitatii populare. Metamorfoza provizorie ramâne o forma de prejudiciere a carei remediere se face întotdeauna pe cale maritala. Uneori vraja malefica are un termen pe care cineva, apropiat victimei, îl încalca fara sa stie, prelungindu-l, iar sentimentul culpabilitatii insuflat "neofitului îl face sa îndure toate chinurile rituale" (Hulubas 2009: 245). Cautarea celui disparut devine atunci o calatorie initiatica, iar dezvaluirea eului ascuns conduce în final la refacerea cuplului.

Sidebar

The Concealed Face in the European Fairy Tales

According to the Aarne-Thompson classification, the fairy tales that present the marriage between an earthling and an enchanting creature, forced to bear an animal skin is illustrated by numerous types: The Girl Transformed into an Animal 401, The Animal Bride or the Mouse Bride 402, Jorind and Joringel 405, The Flower Girl 407, The Three Lemons 408, Cupid and Psyche 425A, Beauty and the Beast 425C, The Bird Husband 425N, Prince Donkey 430, The Bird Lover 432, The Frog King 440, In Enchanted Skin 441.

The concealed face is a literary motif widely spread in the European folklore and it follows a distinctive epic thread: the marriage to a supernatural being brings about the interdiction of revealing its true nature to the others, apart from the wife/husband. The secret must be kept until the spell is over, but it is always unveiled beforehand. Therefore, the spell is instantly cast away or the guilty one leaves in search of his/hers supernatural companion. The initiatic journey that follows tests the earthling's marital fidelity. The happy end brings the release from the spell and the preservation of the human form.

Lazar Saineanu's work The Romanian Fairy Tales typologizes the Romanian folklore and dedicates a chapter to The Leaving Cycle or the Animal Companion. The researcher analyzes three fundamental types: Cupid and Psyche, Melusina and Neraida. The first category of fairy tales corresponds to the AT 425A and AT 441 types and presents the animal husband (pig, snake, donkey, bear). The fairy or animal bride appears in the other two categories, Melusina and Neraida, that include the other types according to the Finnish classification. In Neraida, an adjacent motif is to be found: the enchanted gown of the fairy stolen by a lad. Deprived of her magic powers, she is forced to wed the lad. She remains in his world until she cunningly gets her clothes back and flies away to the other world. The husband's jourrney that follows illustrates The Quest for a Lost Bride AT 400.

Footnote

1 Mentalitatea arhaica investeste aceste persoane sacre cu energie misterioasa ce trebuie conservata prin tabuul atingerii pamântului si a celorlalti membri ai colectivitatii. Impunerea starii de suspendare "între cer si pamânt" (Frazer IV: 259) urmarea protejarea comunitatii, dar si a fapturii sacre ce-si putea pierde calitatile magice. V. I. Propp identifica si o alta cauza a izolarii, neatestata de J. Frazer: "aerul e plin de primejdii, de forte care se pot dezlantui în orice moment împotriva omului" (1973: 38).

2 "Izolarea fetelor este mai veche decât cea a împaratilor" (Propp 1973:37) si se regaseste la numeroase populatii primitive, cu aceeasi motivatie ca interdictiile impuse clasei conducatoare. O forma extrema a claustrarii adolescentelor este atestata de J. Frazer în Noua Irlanda unde "fetele tinere sunt închise timp de patru, cinci ani în custi mici, [...] stau cufundate în întuneric si nu li se permite sa puna piciorul pe pamânt" (IV 1980: 264).

3 James Frazer atesta la numeroase populatii primitive ceremonii periodice de izgonire a spiritelor rele încarnate într-un "medium material care le poate scoate din oameni" (IV 1980: 197). Anual, în Roma antica, pe 14 martie, comunitatea era purificata de raul întrupat într-un caraus uman: "un om îmbracat în piele de animal purtat în procesiune pe strazi, lovit cu vergi lungi si albe, [era] apoi alungat din oras" (Frazer IV 1980: 227).

4 "partea de avere pl a tit a so t iei sau so t ului înainte de consumarea nun t ii (acea Morgengabe germana)" (Chevalier, Gheerbrant I 1995: 304).

5 "A-l privi în fata pe împarat, pretutindeni unde este considerat de natura divina reprezinta un sacrilegiu" (Chevalier, Gheerbrant II 1995: 38).

6 La popoarele arhaice, uneori focul ceremonial trebuia aprins de " b arbatul sau femeia care s-a casatorit cel mai recent" (Frazer IV 1980: 300).

7 Focurile ceremoniale aveau calit at i magice: "sa rind peste foc, scapi de nenoroc s i perechile lipsite de copii vor dobândi urmasi" (Frazer 1980 V: 23).

8 În credintele populare "mezinul ar fi dotat cu calitati cu eficienta magica, fiind apt a îndeplini unele roluri în practicile descântatului" (Bârlea 1976: 47).

9 "Alunga toate relele de la casa unde joaca (boli, drac, farmece)" ( Nicolau, Mihalache 2012: 274).

10 "Serpele are picioare pe care le scoate numai când îl pui pe jaratec" (Nicolau, Mihalache 2012: 256).

11 Parabola evanghelica a margaritarelor aruncate porcilor vede în acest animal un simbol "al adevarurilor spirituale revelate fara chibzuinta celor ce nu sunt demni sa le primeasca si nici în stare sa le înteleaga" (Chevalier, Gheerbrant III 1995: 121).

References

Bibliografie

Bârlea 1976: Ovidiu Bârlea, Mica enciclopedie a povestilor românesti, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Chevalier, Gheerbrant 1994: Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol. I, II, III, Bucuresti, Editura Artemis.

Frazer 1980: James George Frazer, Creanga de aur,vol. I-V, traducere de Octavian Nistor, note de Gabriela Duda, Bucuresti, Editura Minerva, Biblioteca pentru toti.

Grimm 2007: Povestile Fratilor Grimm, editia integrala a povestilor Fratilor Grimm, traducere de Viorica S. Constantinescu, ilustratii de Ludwig Righter, Iasi, Editura Polirom.

Hulubas 2009: Adina Hulubas, Trasee initiatice în folclorul literar românesc. Structuri stilistice, Iasi, Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza".

Ispirescu 1988: Petre Ispirescu, Legendele sau basmele românilor, editie îngrijita de Aristita Avramescu, vol. I, II, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca.

Moldovan 1987: Ion Micu Moldovan, Povesti populare din Transilvania culese prin elevii scolilor din Blaj (1863-1878), editie îngrijita de Ion Cuceu, prefata de Ovidiu Bîrlea, Bucuresti, Editura Minerva.

Nicolau, Mihalache 2012: Credinte si superstitii românesti dupa Artur Gorovei si Gh.F. Ciausanu, editie de Irina Nicolau si Carmen Mihalache, editia a II-a, Bucuresti, Editura Humanitas.

Oisteanu 2004: Andrei Oisteanu, Ordine si haos. Mit si magie în cultura traditionala româneasca, editie ilustrata, Iasi, Editura Polirom.

Oprisan 2002: Ion Oprisan, Basme fantastice românesti, vol. I-III, Bucuresti, Editura Vestala.

Propp 1973: V.I. Propp, Radacinile istorice ale basmului fantastic, traducere de Radu Nicolau, prefata de Nicolae Rosianu, Bucuresti, Editura Univers.

Saineanu 1978: Lazar Saineanu, Basmele române în comparatiune cu legendele antice clasice si în legatura cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice, editie îngrijita de Ruxandra Niculescu, prefata de Ovidiu Bârlea, Bucuresti, Editura Minerva.

Timoc 1998: Sandu Cristea Timoc, Povesti populare românesti, Bucuresti, Editura Minerva.

Vrabie 1975: Gheorghe Vrabie, Structura poetica a basmului, Bucuresti, Editura Academiei Republicii Socialiste România.