Partide politice minore în România postcomunistă. Cazurile PC şi UNPR

Abstract

In Romanian post-communist political system acts some minor political parties, with low electoral support, but with parliamentary representation, due to their major partner parties. Despite their minor status, these political parties have an important role from governmental point of view. In terms of typology, they belong to the category of personal parties. This paper analyzes PC and UNPR cases.

Headnote

Abstract

In Romanian post-communist political system acts some minor political parties, with low electoral support, but with parliamentary representation, due to their major partner parties. Despite their minor status, these political parties have an important role from governmental point of view. In terms of typology, they belong to the category of personal parties. This paper analyzes PC and UNPR cases.

Keywords

party system; minor parties; personal parties

Sistemul de partide din România postcomunistă a debutat ca unul de tip multipartidist, cu peste 80 de formaţiuni politice legal înregistrate la data primelor alegeri parlamentare, din mai 1990, si cu aproape 30 reprezentate în parlamentul ales atunci. Măsurilor legislative adoptate în special după 1996 ce au urmărit limitarea multipartidismului, partidele politice le-au răspuns prin politicile de alianţă. S-a constituit astfel un sistem parlamentar de partide dublu etajat: cu un etaj formal, organizat, de regulă, sub forma alianţelor de partide, si un etaj real, al partidelor politice componente, cu un număr superior de unităţi. Bunăoară, la alegerile parlamentare din anul 2004 au obţinut reprezentare parlamentară 4 actori electorali, două alianţe si două partide independete, dar numărul real partidelor politice parlamentare a fost de 6, pentru ca în 2012, când tot 4 actori electorali s-au calificat în parlament, numărul real al partidelor să se dubleze. Politica de alianţe a permis, asadar, simplificarea sistemului de partide, desi numai la nivel formal, partidele politice minore, cele fără susţinere electorală semnificativă, continuând să subziste ca formaţiuni cu reprezentare parlamentară. În schimb, acestea au contribuit la fabricarea majorităţilor parlamentare, desi nu întotdeauna în favoarea aliatului major, jucând rolul de „partid-balama", asemenea partidelor parlamentare minore din sistemul partidist german postbelic. Totusi, spre deosebire de cele din Germania, partidele minore din România nu si-au datorat prezenţa parlamentară propriilor forţe, ci exclusiv susţinerii electorale a aliaţilor majori. Exemplele cele mai concludente în acest sens sunt Partidul Conservator (fost Partidul Umanist din România) si Uniunea Naţională pentru Progresul României, aliate minore ale Partidului Social Democrat. Evoluţia acestor partide minore este analizată în continuare.1

La remorca PSD - PUR/PC

Cu o istorie aproape la fel de veche ca a PSD, dar mult mai puţin glorioasă, Partidul Umanist din România (PUR), s-a constituit oficial pe 18 decembrie 1991.2 Născut la iniţiativa omului de afaceri Dan Voiculescu3, PUR s-a distins printr-o organizare bazată pe cluburi politice locale, compuse din minimum 10 membri si conduse de câte un Directorat. Performanţele sale politice au fost minore în primul deceniu postcomunist, trebuind să se mulţumească cu scoruri electorale subunitare4.

PUR a apărut brusc în prim-planul politicii româneşti la sfârşitul anului 2000, ca urmare a victoriei electorale din alegerile parlamentare din acel an datorată aliatului major, PDSR. Astfel, parte a Polului Democraţiei Sociale din România, PUR si-adjudecat 6 fotolii de deputat si 4 de senator5. Totodată, în guvernul Năstase a primit un portofoliu - cel pentru Întreprinderi mici si mijlocii si cooperaţie, deţinut de Silvia Ciornei.

Deplini mulţumiţi de noul lor statul de partid parlamentar, umanistii s-au reunit în cel de al treilea Congres al partidului pe 18 decembrie 2000, ocazie cu care Dan Voiculescu a fost reconfirmat presedinte al partidului. Ulterior, la mijlocul anului 2001, PUR si-a redefinit orientarea ideologică, adoptând doctrina social-liberală. În august, prin hotărârea Consiliului Naţional, denumirea partidului a devenit Partidul Umanist din România (social-liberal). Aniversarea a 10 ani de la în fiinţarea PUR, sărbătorită printr-o sesiune extraordinară a Consiliului Naţional pe 17 noiembrie 2001, a găsit partidul într-o situaţie încă si mai bună. În anul scurs de la alegeri rândurile umanistilor au crescut în ritm galopant, PUR „înghiţind" atât parlamentari6, cât mai ales primari si consilieri locali proveniţi de la ApR, PD, PNL si chiar de la PSD. O cercetare realizată de Institutul pentru Politici Publice asupra fenomenului migraţei politice în administraţia locală arăta că PUR şi-a dublat proporţia reprezentării la nivel de primari. Astfel, dacă în iunie 2000 PUR câştigase 32 de primării, în iunie 2001 numărul primarilor umanişti ajunsese la 647. Probabil că cel mai semnificativ exemplu în acest sens îl reprezintă cazul Stelian Duţu. Fost lider al organizaţiei PD Constanţa, emigrat la PNL cu întreaga organizaţie de partid şi cu un grup masiv de primari şi consilieri locali constănţeni, Stelian Duţu i-a părăsit pe liberali în favoarea umaniştilor pe 5 martie 2001. El a adus cu sine o „zestre" de 23 de primari, 8 consilieri judeţeni şi alţi 1.500 de membri de partid. Pe lângă noii săi reprezentanţi din administraţia locală, PUR se putea lăuda şi cu achiziţionarea unor nume sonore din lumea sportului, precum Helmuth Ducadam, Mihai Leu sau Vasile Dâba, şi chiar cu „înghiţirea" unui alt partid, e drept, unul „de buzunar" cum era Partidul Liberal Creştin, o dizidenţă a PNL constituită în 1993.

Dar creşterea PUR nu a determinat sporirea popularităţii sale electorale, sondajele de opinie creditându-l în continuare cu o cotă similară marjelor de eroare, ci, în schimb, a pus probleme relaţie cu PSD. Tensiunile dintre cele două partide au sporit pe măsură ce PUR îşi aroga un statut politic tot mai independent, insitând, bunăoară, să-şi constituie grupuri parlamentare proprii în cele două Camere, dar şi să deţină un nou post în guvern. PSD a refuzat să satisfacă pretenţiile umaniştilor, oferindu-le, în schimb, câteva posturi noi posturi în administraţia centrală. Abia după cinci luni de negocieri PSD şi PUR au putut încheia un nou acord de colaborare pentru anul în curs, care prevedea, printre altele, ca niciunul dintre cele două partide să nu accepte migratori din celălalt partid. Totuşi, noul acord nu a adus pace în alianţă, Dan Voiculescu vorbind tot mai des, în lunile următoare, despre o posibilă reorientare a partidului său către un alt partener politic, precum PNL. Oficial, varianta unui nou parteneriat politic a fost prezentată de preşedintele partidului în cadrul Consiliului Naţional din 14 decembrie 2002, o decizie finală urmând să fie luată la proximul congres PUR.

Cu toate acestea, Congresul Extraordinar PUR din 18 ianuarie 2003 nu a adus lămuririle aşteptate în privinţa strategiei partidului. În fapt, miza forumului umanist a fost cu totul alta. Ca şi fratele său politic mai mare, PUR resimţea efectele centrifuge ale afluxului de grupări şi oameni cu orientări politice şi interese diferite, care, în plus, nu erau la fel de disciplinaţi ca vechii umanişti. De aceea, congresului a avut ca misiune refacerea coeziunii interne a partidului, calea urmată fiind ceea a adoptării unui statul cu totul excepţional, axat pe întărirea disciplinei de partid. Spre exemplu, noul statut al PUR prevedea instituirea unui organism inedit, numit Forumul Umanist, prezidat de Preşedintele-fondator, funcţie ce îi revenea lui Dan Voiculescu, „format din 11 membri aleşi de Congres, o dată la opt ani, de regulă din rândul membrilor fondatori sau al membrilor de partid cu vechime de cel puţin patru ani în partid"8, care, practic, concentra întreaga putere decizională a partidului şi îi conferea fondatorului său rolul decisiv. Astfel, pe lângă faptul că alege preşedintele şi vicepreşedinţii partidului, Forumul Umanist „stabileşte sau redefineşte principiile doctrinare ale partidului; recunoaşte calitatea de onoare, de Preşedinte Fondator [...]; stabileşte, din rândul membrilor fondatori al Partidului Umanist (social-liberal), pe baza propunerilor membrilor Biroului Permanent şi/sau ale Preşedintelui partidului, delegaţii cu drept de vot şi invitaţii la Congres [...]."9

Cât priveste strategia partidului, clarificările au venit două luni mai târziu. În contextul în care cel puţin patru filiale judeţene rupseseră deja colaborarea locală cu PSD, Dan Voiculescu a anunţat intenţia partidului său de a participa la alegerile locale ca partid de sine stătător si, deci, ieşirea de sub tutela social-democrată. PSD a reacţionat imediat prin restructurarea protofoliului ministerial deţinut de PUR. Mai mult, umanişti au început să fie ei victima fluxului migraţionist: în martie 2003 senatorul PUR Alin Teodor Ciocârlie a trecut la PSD, iar o lună mai târziu, întreaga filială constănţeană l-a urmat pe Stelian Duţu înapoi în PD. În aceste condiţii parafarea unui nou acord de colaborare cu PSD a fost amânată sine-die, singura certitudine fiind participarea separată a celor două partide în alegerile locale din iunie 2004.

Rezultatele scrutinul local au confirmat parţial strategia independenţei politice: în clasamentul general, PUR a reuşit să se menţină în plutonul partidelor parlamentare, chiar dacă s-a clasat pe ultima poziţie, după PSD, PNL, PD şi PRM. A câştigat 2.443 consilieri locali (6,10%), 123 mandate de primar10 (3,92%), 73 de consilieri judeţeni (5,08%) şi preşedinţia a 3 consilii judeţene.11 Totuşi, cele 543.860 de voturi (6,01%) obţinute în competiţia pentru consiliile judeţene, cea care măsoară mai adecvat forţa naţională a partidului, îi creionau imaginea unui partid minor, mai puternic decât până atunci, e drept, dar situat la limita accesului în parlament, fără însă a îi garanta succesul în alegerile legislative din toamna aceluiaşi. De cealaltă parte, pentru a-şi maximiza şansele de reuşită în faţa nou-constituitei Alianţe „Dreptate şi Adevăr PNL-PD", PSD era interesat de extinderea bazinului său electoral prin captarea votanţilor PUR, în condiţiile în care PRM, celălalt partid parlamentar minor, era un partener toxic din punct de vedere ideologic.

Ca atare, PSD şi PUR au convenit reeditarea alianţei din 2000, de astă dată sub numele de Uniunea Naţională PSD+PUR, pentru participarea la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie-decembrie 2004. Cele două partide au depus liste comune pentru Senat şi Camera Deputaţilor, având în Adrian Năstase, preşedintele PSD, candidatul prezidenţial al Uniunii.

În urma alegerilor din 28 noiembrie 2004, PUR şi-a întărit prezenţa parlamentară, adjudecându-şi 19 locuri în Camera Deputaţilor12 (5,85%) şi 10 în Senat13 (7,41%), suficiente pentru a-şi constituit grupuri politice proprii în ambele Camere. Ca şi pentru a-şi sigura independenţa politică anterior mult clamată care, după înfrângerea candidatului prezidenţial al Uniunii în faţa lui Traian Băsescu, s-a materializat în „soluţia imorală"14. Concret, PUR a rupt alinaţa cu PSD şi s-a alăturat majorităţii parlamentare fabricate de preşedintele ales15, făcând posibilă investirea guvernului PNL-PD-UDMR-PC pe data 28 decembrie.16 În noul guvern, condus de Călin Popescu Tăriceanu, PUR a ocupat trei din cele 25 de portofolii: ministru de stat (vice prim-ministru), Gheorghe Copos, ministrul economiei şi comerţului, Codruţ Sereş, şi ministru delegat pentru coordonarea autorităţilor de control, Sorin Vicol17. Dar parteneriatul cu Traian Băsescu nu va funcţiona decât doi ani, Dan Voiculescu devenind ulterior cel mai aprig duşman al preşedintelui Băsescu.

Dar până atunci, să marcăm organizarea ultimei adunări generale a PUR, totodată prima a „noului" Partid Conservator (PC)18. Congresul din 9 mai 2005 a decis, la iniţiativa lui Dan Voiculesc, reales în fruntea partidului, nu doar schimbarea denumirii, ci şi a doctrinei politicie, respectiv afilierea la Partidul Popularilor Europeni, urmându-l astfel traseul politic al PD.

Spre sfârşitul anului 2006, mai exact pe 3 decembrie, în contextul tot mai tensionat al „războiului dintre Palate"19, PC a anunţat că părăseşte majoritatea parlamentară, punând în pericol stabilitatea guvernului prezidenţial. A urmat implicarea viguroasă în suspendarea preşedintelui Băsescu, senatorul Dan Voiculescu prezidând comisia parlamentară de anchetă în acest caz, constituită pe 28 februarie 2007.

În urma eşecului referendumului de revocare a preşedintelui Băsescu, Dan Voiculescu a demisionat din Senat şi, totodată, a renunţat la implicarea directă, formală în conducerea partidului pe care l-a fondat, menţinându-şi totuşi poziţia de preşedinte-fondato20. Congresul PC desfăşurat pe 27 ianuarie 2008 a ales un nou preşedinte, în persoana deputatei Daniela Popa, recomandată chiar de Dan Voiculescu.

Semi-eşecul înregistrat de PC la alegerile locale din iunie 2008 - numărul mandatelor de primar, consilier local şi consilier judeţean câştigate s-a redus drastic comparativ cu 2004, performanţa s-a electorală generală scăzând sub nivelul pregului electoral de 5% - i-a obligat pe conservatori să revină sub aripa electorală a PSD, condus la acel moment de Mircea Geoană. Astfel, pentru alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, PC a participat pe liste comune cu PSD, conjunctură în care a reuşit să-şi păstreze statutul de partid parlamentar, chiar dacă reprezentarea sa în cele două camere s-a redus la 3 deputaţi21 şi un senator, acesta din urmă fiind Dan Voiculescu. Alianţa a fost menţinută şi pentru alegerile europarlamentare din 7 iunie 2009, aducându-le conservatorilor un loc în Parlamentul European22.

Cu toate acestea, relaţiile cu PSD s-au răcit în perioada următoare, în special după eşecul lui Mircea Geoană în alegerile prezidenţiale de la sfârşitul lui 2009, astfel că în ianuarie 2010 PC a parafat o nouă alianţă, de astă dată cu PNL, sub numele de Alianţa de Centru Dreapta (ACD).

Tot la începutul lui 2010, mai exact pe 28 februarie, a avut loc al treilea Congres PC, ocazie cu care preşedinţia partidului a revenit pupilului politic al lui Dan Voiculescu, Daniel Constantin, devenit astfel cel mai tânăr preşedinte al unui partid politic din România. Adăugăm că adunarea generală a conservatorilor a decis înfiinţarea funcţiei de prim-vicepreşedinte, ocupată de Cristian Popescu-Piedone, primar în exerciţiu al sectorului 4 al Capitalei.

Prin intermediul ACD, PC s-a reîntors la parteneriatul cu PSD în cadrul Uniunii Social Liberale (USL), contituită pe 11 februarie 2012, în contextul marilor demonstraţii de stradă împotriva regimului Băsescu. După preluarea guvernării (7 mai), în urma căderilor succesive ale guvernelor Boc (6 februarie) si Ungureanu (27 aprilie), USL a câştigat ambele runde ale alegerilor din 2012. În cadrul scrutinului parlamentar din 9 decembrie 2012, PC şi-a asigurat, prin intermediul Uniunii, 13 mandate în Camera Deputaţilor şi 8 mandate senatoriale23, ca şi două portofolii în noul guvern Ponta24. 18 luni mai târziu, PC a abordat a treia ediţie a alegerilor europarlamentare alături de PSD şi UNPR reuşind să trimită în Parlamentul European 2 reprezentanţi25. Cu numai două luni înainte avuse loc cel de al patrulea Congres PC, desfăşurat, la Romexpo din Bucureşti, într-o atmosferă festivă, cu participarea preşedinţilor PSD şi UNPR, soldat cu reconfirmarea conducerii partidului.

Dar succesele politice ale PC nu au adus liniştea în rândurile conservatorilor, ba dimpotrivă. Pe 8 august 2014, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, Dan Voiculescu a fost condamnat definit la 10 ani de închisoare cu executare în dosarul privatizării frauduloase a Institutului de Cercetări Alimentare, partidul experimentând în mod fortuit criza de succesiune a liderului fondator. A urmat o perioadă de incertitudine cu privire la soarta partidului rămas orfan, liderii conservatori tatonând diferite soluţii de supravieţuire politică. În cele din urmă, câştig de cauză a avut formula fuziunii cu Partidul Liberal Reformator (PLR), desprins din PNL după destrămarea Uniunii Social Liberale. În conferinţa de presă din 18 iunie 2015, liderii celor două partide, Daniel Constantin şi Călin Popescu-Tăriceanu, au anunţat fuziunea PC şi PLR prin contopirea într-o nouă formaţiune politică numită Partidul Alianţa Liberalilor şi Democraţilor (ALDE). Denunţată de unii dintre conservatori, precum europarlamentarul Maria Grapini, care a şi părăsit PC, fuziunea a fost parafată a doua zi, în cadrul Congresului Extraordinat PLR-PC, desfăşurat la Palatul Parlamentului, prin semnăturile celor doi co-preşedinţi Daniel Constantin şi Călin Popescu-Tăriceanu.

În acest fel şi-a încheiat cariera politică partidul fondat de Dan Voiculescu în 1991, partid care nu a putut supravieţuii dispariţiei liderului fondator din viaţa publică, ca urmare a condamnării penale din 2014, în ciuda unor încercări ulterioare de revigorare26 alimentate chiar de eliberarea din închisoare a lui Dan Voiculescu27.

UNPR - un meteor politic

O apariţie meteorică, dar tumultoasă, pe scena politică românească a constituit-o Uniunea Naţională pentru Progresul României (UNPR), un partid minor cu o denumire pompoasă, având rolul de intrument politic al decidenţilor zilei, dar care, pe de altă parte, a oferit liderilor săi cariere ascensionale mai mult sau mai puţin efemere.

UNPR s-a născut în contextul tulbure al alegerilor prezidenţiale din decembrie 2009, iniţial sub forma unui grup parlamentar independent, strângând dezertori politici de la alte partide, dar în special de la PSD, ale cărui voturi au făcut posibilă reinstalarea guvernului Boc demis prin moţiune de cenzură înainte de realegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României. Beneficiind, în compensaţie, de două posturi - apărare şi externe - în noul cabinet Boc, UNPR s-a născut direct ca o grupare politică cu vocaţie guvernamentală.

Primul său congres a avut loc pe 1 mai 2010, ocazie cu care a fost confirmată tripleta conducătoare a partidului: Marian Sârbu - preşedinte, Cristian Diconescu - preşedinte de onoare, şi Gabriel Oprea - preşedinte executiv, toţi trei foşti membri importanţi ai PSD. Acesta din urmă, un ofiţer inferior de intendenţă ajuns peste noapte general-maior şi apoi avansat rapid general cu patru stele, dar şi profesor universitar, conducător de doctorat, era, în fapt, adevăratul şef al grupării, conducând cu mână de fier o armată de strânsură tot mai numeroasă. Printre achiziiţiile sale amintim Partidul Iniţiativa Naţională (PIN)28, care a fuzionat prin absorţie cu UNPR pe 15 decembrie 2011, liderul PIN de la acea vreme, Lavinia Sandru, devenindu-i vicepreşedinte29.

Căderea guvernului Ungureanu, ultimul al preşedintelui Băsescu, la sfârşitul lui aprilie 2012 a trimis UNPR în opoziţie, dar nu pentru multă vreme. Făcând o piruetă politică de 180 de grade, UNPR s-a orientat către partidul premierului Ponta, care a acceptat constituirea Alianţei de Centru Stânga (ACS) după alegerile locale din iunie 2012, alianţă care a rămas în afara USL ca urmare a opoziţiei PNL şi PC. Totuşi, pentru alegerile parlamentare de la sfârşitul aceluiaşi an, UNPR va fi acceptat pe listele comune ale USL, cu perspectiva fuziunii prin absorţie cu PSD în decembrie 201230. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, dar UNPR era deja partid parlamentar şi guvernamental.

În urma alegerilor uninominale din 9 decembrie 2012, cele care au condus la expandarea parlamentului la 588 de locuri, UNPR şi-a adjudecat 10 mandate în Camera Deputaţilor şi 5 în Senat31. O realizare deloc impresionantă, dar care în timp a fost compensată prin „importuri" de parlamentari32, în special în urma fuziunii prin absorţie, din iunie 2015, cu PP-DD, surpriza alegerilor, partid care câştigase nu mai puţin de 68 de parlamentari33. Totodată, în guvernul USL condus de Victor Ponta, Gabriel Oprea a ocupat poziţia de vice-premier cu atribuţii în domeniul apărării si siguranţei naţionale, poziţie pe care si-a menţinut-o pe întreaga durată de existenţă a guvernului Ponta, până la începutul anului 2014.

Ruptura dintre PNL si PSD, survenită în februarie 2014, a condus la remanierea guvernului, dar nu si la pierderea de către UNPR a statutului de partid guvernamental. Dimpotrivă, pe lângă faptul că Gabriel Oprea si-a conservat poziţia de vice-premier, schimbând doar domeniul de responsabilitate - afaceri interne, partidul a primit un nou portofoliu - cel pentru relaţia cu Parlamentul, asumat de Eugen Nicolicea. Lucrurile au stat la fel si la constituirea celui de al patrulea guvern Ponta, cei doi reprezentanţi ai UNPR rămânând pe poziile anterioare.

Si totusi, decăderea lui Gabriel Oprea si, deci, a UNPR avea să survină câteva luni mai târziu, pe fondul unui tragedii: moartea poliţistului Gigină în timp ce asigura escorta vice-premierului Oprea, pe 20 octombrie 2015. Iniţial, procurorii au deschis un dosar in rem pentru omor din culpă, dar în ianuarie 2016 dosarul a fost preluat de DNA, procurorii anticorupţie anunţând, pe 5 februarie, că Oprea este suspect în acest caz. Ulterior, DNA a cerut Senatului încuviinţarea pentru începerea urmăririi penale a senatorului Gabriel Oprea, cerere respinsă de plenul camerei pe 19 septembrie. Totusi, patru zile mai târziu Oprea a demisionat din Senat, astfel că, după ce preşedintele Iohannis a încuviinţat cererea DNA, acesta a fost pus oficial sub învinuire pentru abuz în serviciu si omor din culpă.

La începutul anului următor, an electoral, Gabriel Oprea a demisionat si din UNPR, motivând că nu vrea să fie o piatră de moară pentru partid, lăsându-i la conducere pe Valeriu Steriu, si acesta un fost membru PSD, confirmat presedinte de Conferinţa Naţională UNPR din 26 martie 2016.

Dar UNPR fără Gabriel Oprea nu mai era UNPR. Plecarea sa din fruntea partidului a fost urmată de numeroase demisii din grupurile parlamentare progresiste, cele mai multe în favoarea PSD, astfel că UNPR a rămas fără grup politic în Senat, cel din Camera Deputaţilor fiind drastic redus numericeste. În acelasi timp, încercând să-si imite predecesorul, Valeriu Steriu a tatonat terenul pentru realizarea unei alianţe politice cu unul din partidele parlamentare majore, însă fără succes. După esecul negocierilor cu PNL si, totodată, respins de PSD, UNPR a sfârsit prin a se preda lui Traian Băsescu, cel în siajul căruia s-a si format în urmă cu 7 ani. Numai că, în 2016, Traian Băsescu nu mai era decât presedintele unui partid politic minor - Partidul Miscarea Populară, desprins din PDL în 2013, ameninţat si el să nu treacă pragul electoral de 5% în alegerile parlamentare ce băteau la usă. Oricum, după numai două săptămâni de negocieri politice, fuziunea prin absorţie a PMP cu UNPR devenea un fapt în cadrul Congresului extraordinar PMP-UNPR din 20-21 iulie 2016.

Astfel, Traian Băsescu îsi întărea partidul cu un număr suplimentar de alesi locali, Valeriu Steriu devenea presedinte executiv al noului PMP, iar UNPR dispărea din viaţa politică românească34.

Cu istorii politice diferite ca durată, dar asemănătoare din perspectivă parlamentar-guvernamentală, PC si UNPR au reprezentat modele ale categoriei partidului personal35. Construite în jurul liderului si funcţionând în dependenţă de acesta, ele nici nu au supravieţuit testului răsturnării liderului fondator. Practic, au dispărut din peisajul politic românesc după ce liderii lor fondatori nu au mai putut exercita niciun rol politic. Totuşi, moştenirea lor politică e semnificativă, atât la nivel individual, prin influenţarea carierelor unor politicieni, dar mai ales la nivel instituţional, sub forma modelării unui sistemul parlamentar de partide dublu etajat, aşa cum o arată istoria celor două partide minore analizate.

Sidebar

Alexandru Radu este Prof.univ.dr. Facultatea de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). Publicaţii recente: Politica întreproporţionalism si majoritarism. Alegeri şi sistem electoral în România postcomunistă, Iaşi, Institutul European, 2012; FSN - Un paradox politic (1989-1992), Bucureşti, ProUniversitaria, 2013; Statul sunt eu! O istorie analitică a crizei politice din iulie-august2012, Bucureşti, Monitorul Oficial, 2013.

Footnote

1 Într-o formă extinsă, istoria analitică a celor două partide este cuprinsă în capitolele omonime din lucrarea Anne Jugănaru, Alexandru Radu, Partidul Social Democrat (1992-2016). România postcomunistă. O istorie a partidelor politice în interviuri şi documente, vol. II, în curs de apariţie.

2 A fost înregistrat iniţial sub numele de Partidul Umanist Român, denumirea fiind schimbată în 1992, conform deciziei civile nr. 50/9 noiembrie 1992 a TMB - cf. Partide Politice (Rompres, 1993), 171, Anexa 1.

3 Absolvent al Facultăţii de Comerţ Exterior din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucuresti, Dan Voiculescu a lucrat în perioada 1970-1982 la întreprinderea de comerţ exterior ICE Vitrocim, iar până în 1990 a fost reprezentant la Bucuresti al firmei grecesti Crescent Commercial & Maritime Ltd Cyprus; după 1990 a înfiinţat holdingul GRIVCO, cu afaceri principale în comerţul exterior, dar si în mass-media (Intact MediaGroup, care deţine si prima televiziune comercială din România, Antena 1).

4 La alegerile parlamentare din 1992 a obţinut 0,21% din voturi (22.908) pentru Camera Deputaţilor, respectiv 0,15% (16.484) pentru Senat. În 1996, aliat cu alte două partide minore - Miscarea Ecologistă din România si Partidul Democrat Agrar din România - în cadrul Uniunii Naţionale de Centru, a primit voturile a 0,86% dintre electori (106.069) pentru Camera Deputaţilor, respectiv 0,96% (118.859) pentru Senat. Candidatul său prezidenţial - Ioan Pop De Popa, vicepresedinte PUR - a fost votat de 0,47% dintre participanţii la primul tur al alegerilor prezidenţiale.

5 Mihaela Muraru-Mandrea (Arad), Amalia Bălăsoiu (Brasov), Florea Voinea (Dolj), Olguţa Lucheria Atanasescu (Galaţi), Dorel Bahrin (Ialomiţa), Octavian Constantin Petrus (Vaslui), respectiv Dinu Marin (Dâmboviţa), Alin Teodor Ciocârlie (Iasi), Aureliu Leca (Olt), Ioan De Popa (Bucuresti).

6 La sfârşitul sesiunii parlamentare de toamnă PUR avea deja 10 parlamentari în Camera Deputaţilor, mai mult cu 4 comparativ cu momentul alegerilor.

7 Migraţia politică în administraţia locală la un an de la alegerile locale 2000 (studiu la nivelul primarilor), (Institutul pentru Politici Publice, Bucureşti, iunie 2001), 28.

8 Statutului Partidului Umanist din România (social-liberal), art. 90.

9 Ibidem, art. 92.

10 Majoritatea în comune şi oraşe mici; totuşi, PUR a câştigat postul de primar al municipiului Bacău, prin Romeo Stavarache. Ulterior acesta a trecut la PNL. În 2017 a fost condamnat definitiv la patru ani de închisoare cu executare pentru luare de mită.

11 Este vorba despre Galaţi (preşedinte Eugen Durbacă), Prahova (preşedinteFlorin Anghel) şi Vâlcea (preşedinteDumitru Buşe).

12 Alba (Popa Nicolae), Arad (Ardelean Cornelia), Bihor (Hellvig Eduard Raul), Braşov (Făină Constantin), Caraş-Severin (Ţundrea loan), Cluj (lordache Graţiela Denisa), Constanţa (Mihei Adrian Sirojea), Dâmboviţa (Andon Sergiu), Galaţi (Ciucă Liviu Bogdan), Gorj (Manta Pantelimon), Hunedoara (Popescu Ionica Constanţa), Ialomiţa (Pascu Bogdan), Olt (Diaconescu Renică), Prahova (Hanganu Romeo Octavian), Timiş (Glăvan Ştefan), Vaslui (Voilea Florea), Vâlcea (Becşenescu Dumitru), Bucureşti (Popa Daniela, Florea Damian)

13 Argeş (Copos I. Gheorghe), Botoşani (Vasilescu P. Gavrilă), Buzău (Pascu GH. Corneliu), Dolj (Popescu Irinel), laşi (Terinte Radu), Maramureş (Şereş loan-Codruţ), Neamţ (Ciornei Silvia), Sibiu (Stoica Ilie), Suceava (Gheorghe N. Constantin), Teleorman (Cutaş George Sabin)

14 Expresia îi aparţine lui Traian Băsescu, care, la numai 10 zile de la instalarea noului guvern, a declarat: „sunt un adept al unor alegeri anticipate imediate pentru a scăpa de o soluţie imorală care se numeşte PUR. Este o soluţie pe care eu am negociat-o din nevoia instalării unui guvern, dar ea mi se pare lipsită de moralitate" - Adevărul, 6 ianuarie 2005, fragment din interviul realizat de Liliana Ruse.

15 Conform presei vremii, negocierile dintre Dan Voiculescu şi Traian Băsescu au avut loc la sediul GRIVCO, firma deţinută de fondatorul PUR.

16 Parlamentul a aprobat noul guvern cu 265 voturi pentru şi 200 împotrivă.

17 Va demisiona din guvern pe 21 ianuarie 2005, nemulţumit de politica premierului în domeniul pe care îl coordona.

18 Denumirea va fi înregistrată oficial la Tribunalul Bucureşti pe 14 septembrie 2005.

19 Denumirea dată de presa vremii conflictului politic dintre grupările politice conduse, pe de o parte, de preşedintele Băsescu, iar pe de alta, de premierul Tăriceanu.

20 La acel moment era în derulare procesul privind contestaţia lui Dan Voiculescu la decizia CNSAS din 2006 prin care acesta era confirmat ca şi colaborator al Securităţii ca poliţie politică sub numele conspirativ Felix. La începutul lui 2010, Curtea de Apel Bucureşti va respinge definitiv contestaţia.

21 Liviu Bogdan Ciucă (Galaţi), Daniela Popa şi Damian Florea (Bucureşti).

22 Titular a fost George Sabin Cutaş.

23 Daniel Constantin (Argeş), Constantin Avram (Bacău), Ion Diniţă (Braşov), Georgică Dumitru (Dâmboviţa), Liviu Bogdan Ciucă (Galaţi), Aurelian lonescu (Ialomiţa), Cornelia Negruţ (Maramureş), Vasile Cătălin Drăguşanu (Neamţ), Maria Grapini (Timiş), Claudiu Andrei Tănăsescu, Dinu Giurescu, Damian Florea şi Ovidiu Alexandru Raeţchi (Bucureşti), respectiv Vasile Nistor (Bacău), Mircea Marius Banias (Constanţa), Cristina Irina Anghel (Dolj), Eugen Durbacă (Galaţi), Mihai Niţă (Olt), Neagu Mihai (Suceava), Dumitru Pelican şi Dan Voiculescu (Bucureşti).

24 Unul deţinut de Daniel Constantin - ministrul Agriculturii, celălalt, de Maria Grapini - ministru delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediu de afaceri şi turism.

25 Titulari - Maria Grapini şi Laurenţiu Rebega,

26 Precum Partidul Puterii Umaniste (social-liberal), confirmat de Tribunalul Bucureşti prin decizia din 14 iulie 2015.

27 Tribunalul Bucureşti a decis, în mod definitiv, eliberarea sa condiţionată pe 18 iulie 2017.

28 PIN a fost înfiinţat prin decizia civilă nr 10 din 29 martie 2005, condus de Cosmin Guşă - preşedinte şi Aurelian Pavelescu şi Lavinia Sandru - vicepreşedinţi. PIN s-a constituit ca o dizidenţă a PD, după ce grupul condus de Cosmin Guşă a intrat în conflict cu Traian Băsescu în urma încercării primului de a candida la şefia PD.

29 La scurtă vreme, aceasta a părăşit UNPR.

30 Pe de altă parte, propierea de PSD l-a determinat pe Cristian Diaconescu să demisioneze din UNPR, acesta fiind numit consilier al preşedintelui Băsescu încă din martie 2012.

31 Mandatele au fost câştigate în judeţele Brăila (Dorin Silviu Petrea), Buzău (Eugen Nicolicea), Caraş-Severin (Ion Tabugan), Călăraşi (Valeriu Steriu), Galaţi (Laurenţiu Chirvăsuţă), Iaşi (Gheorghe Emacu), Neamţ (Marian Enache), Timiş (Ion Răducanu), Vâlcea (Constantin Mazilu) şi Bucureşti (Dumitru Iulian Popescu), respectiv în Bacău (Damian Drăghici), Botoşani (Petru Serban Mihăilescu), Ialomiţa (Ion Toma), Neamţ (Octavian Liviu Bumbu) şi Bucureşti (Gabriel Oprea).

32 „Deşi în nici un sondaj UNPR nu depăşeşte 1,5-2% din intenţia de vot a românilor, acest partid a ajuns să deţină peste 10% din numărul parlamentarilor. Iar procentul creşte de la o zi la alta, încât n-ar fi de mirare ca, la finalul de mandat 2012-2016, UNPR să poată face singur o majoritate, cu ajutorul UDMR şi al minorităţilor" - fragment din articolul „UNPR face ordine" semnat de Patrick André de Hillerin în Caţavencii, 17 iunie 2015.

33 Partidul Poporului-Dan Diaconescu s-a constituit oficial pe 19 septembrie 2011. Susţinut mediatic de OTV, patronat de acelaşi Dan Diaconescu, la alegerile parlamentare din 2012 a fost votat de 16% dintre electori reuşind să trimită în parlament 47 de deputaţi 21 de senatori, în majoritate foşti membri controversaţi ai partidelor politice tradiţionale.

34 Totusi, o grupare condusă de Marian Vasiliev va contesta fuziunea cu PMP si va organiza, în noiembrie 2016, propriul congres UNPR, dar, desigur, fără Gabriel Oprea.

35 Cf. Mauro Calise, Il partito personale, Bari, Ed. Laterza, 2000 (prima edizione), un astfel de partid se bazează pe abilităţile liderului, pe capacitatea acestuia de a procura resurse financiare si de putere.

References

BIBLIOGRAFIE

1. Colectiv, Partide Politice (Rompres, 1993)

2. Mauro Calise, Il partito personale (Bari, Ed. Laterza, 2000, prima edizione)

3. Colectiv, Migraţia politică în administraţia locală la un an de la alegerile locale 2000 (studiu la nivelul primarilor) (Institutul pentru Politici Publice, Bucureşti, iunie 2001)

4. Patrick André de Hillerin, UNPR face ordine, Caţavencii, 17 iunie 2015

5. Statutului Partidului Umanist din România (social-liberal) (arhiva personală)

6. Colecţia Monitorul Oficial al României

7. http://www.roep.ro